Oamenii de aici își încep ziua devreme. Foarte devreme.
La ora 5 dimineața, stațiile de autobuz și metrou erau deja pline. Grăbiți, obosiți, poate visători, dar niciodată complet prezenți.
Unii, cum a fost și cazul meu, își cumpărau biletele de călătorie de la automatele reci, uriașe, plasate în colțurile metroului. Alții stăteau la cozi la ghișee, cu privirea pierdută.
În stațiile de metrou lucrau oameni care te puteau ghida — dacă nu știai ce tren să iei, te ajutau.
Dar în stațiile de autobuz… nu. Acolo, dacă voiai să economisești, plătind mai puțin, îți asumai și riscul.
Să mergi în direcția greșită.
Să întârzii ore întregi din cauza unei aglomerații care părea fără sfârșit.
Uneori, o simplă alegere între două mijloace de transport devenea o lecție.
Despre răbdare. Despre rătăcire. Despre ce înseamnă să fii străin.
Înainte însă de a urca în tren, majoritatea călătorilor își cumpărau cafeaua. Era ritualul lor de dimineață. O cafea fierbinte care să-i țină treji și concentrați până la prima pauză — uneori abia după multe ore.
Ceea ce m-a izbit a fost mărimea cafelei.
Acasă, beam cafeaua într-o cană mică de espresso, cât să simt aroma și să-mi liniștesc gândurile.
Aici… cafelele erau cât un bol de supă.
Imense. Grele. Un fel de combustibil urban pentru o zi plină.
La chioșcurile din stațiile de metrou se vindea și espresso, dar dimineața devreme, aproape nimeni nu-l comanda.
Parcă oamenii nu căutau gustul, ci puterea — o doză mare de „haide, trezește-te”, nu o clipă de răsfăț.
Acasa in suflet / Home within 