„Copacul care a refuzat să cadă”

A fost odată, la marginea unei văi uitate, un copac altfel decât ceilalți.

Nu era cel mai înalt, nici cel mai frumos. Scoarța îi era crăpată de vânturi, frunzele mai puține decât odinioară. Și totuși, stătea drept – tăcut, demn, viu. Alții căzuseră în furtuni sau se înclinaseră după soare, atunci când lumina devenise prea timidă. Dar el, nu.

Într-o primăvară, s-a întâmplat ceva nedrept – o alunecare de teren. O parte din deal s-a prăbușit, iar cu el s-a dus și lumina. Copacul a rămas în umbră, cu trunchiul ușor despicat, atins de soare doar cu colțul unei frunze.

– „Mai bine renunță,” îi șoptea iarba din apropiere.
– „Nu mai ai lumină,” murmura vița de jos.

Dar copacul n-a zis nimic.

Pentru că lumea de deasupra uitase – dar el își amintea ce avea dedesubt.

Rădăcinile lui erau adânci. Se înfingeau în amintirea Pământului, în râuri vechi, în șoaptele strămoșilor care merseseră desculți pe acea pământ și cântaseră cerului. Rădăcinile îi cântau ca o familie care nu te lasă singur.

Și sus, într-o ramură, un mugur începuse să crească. O frunză nouă. O viață nouă.

„Nu voi cădea,” gândi copacul, „pentru că nu sunt singur.
Vin din cei de dinaintea mea și stau în picioare pentru cei care vor veni.”

Chiar dacă soarele îl atingea abia-abia, el a crescut oricum – milimetru cu milimetru, an după an. Nu din încăpățânare, ci din sens.

A învățat să se hrănească din energia Pământului, din apa din sol, din poveștile purtate de vânt. Puterea lui nu venea din cum arăta deasupra, ci din cât de profund era ancorat dedesubt.

Și, cu timpul, pământul s-a vindecat.
Lumina s-a întors.

Copacul n-a fost niciodată cel mai falnic – dar a trăit mai mult decât toți ceilalți. Pentru că el știa un secret:

🌱 Forța vine din rădăcini. Motivația – din vlăstari.
Suntem întregi doar când ne amintim de unde venim și de ce trebuie să rămânem în picioare pentru ceea ce urmează.